Asa a inceput totul, cu acea parte a zilei in care totul incepe sa aiba sens…cand…incet…o patura intunecata pune stapanire pe cer…noaptea.
Acel moment al umbrelor in care as prefera sa fiu oriunde intr-o libertate neconditionata, “as vrea ca fiecare secunda de intuneric sa ma duca cu gandul la tine”, “as vrea sa vii dar sa nu mai pleci, sa fii aici sis a nu ma lasi, si daca pleci sa ma iei departe cu tine”, acolo unde lumina zilei nu e un motiv ca toti cei din jurul meu sa fie veseli, sa rada, sa aiba pe cineva langa ei.
Nu vreau sa te vad in lumina, vreau doar sa iti simt bataile inimii noaptea. Nu vreau sa faci nimic, dar vreau sa stiu ca esti langa mine, sa am in mine siguranta fiecarui pas.
Poti pleca sa faci tot ce vrei in arsita doboratoare a zilei, cu cine vrei, dar noaptea fi present macar in gand, cu gandul…doar nu pleca definitiv desi nu vei fii niciodata langa mine.
Acelasi suflet confuz, Maria
